luni, 1 octombrie 2012

Cugetare despre recunoștință

”În alte credințe este cinstită iubirea de străini, dar creștinismul a socotit-o datoria de căpetenie a omului. Iar datoria pentru a mulțumi pentru ospeție nu este cu nimic mai mică decât ospeția însăși. Cel ce știe să fie mulțumitor oamenilor pentru ospeția primită va ști să fie mulțumitor și lui Dumnezeu pentru ospeția Sa. Că ce alta suntem noi aici pe pământ decât niște oaspeți ai lui Dumnezeu? Și ce sunt îngerii sus în cer dacă nu oaspeții lui Dumnezeu? Se spune că Împăratul Filip al Macedoniei a pedepsit cumplit pe unul din curtenii săi pentru că s-a arătat nemulțumitor. Împăratul îl trimisese pe acest curtean să împlinească o slujbă într-un ținut dincolo de mare.Curteanul și-a dus la capăt slujba sa și a pornit cu corabia spre casă. Dar stârnindu-se o furtună, corabia s-a zdrobit, iar curteanul a fost aruncat în valuri. cum țărmul nu era prea departe, un pescar l-a văzut pe omul ce era gata să se înece și i-a sărit grabnic în ajutor cu o barcă mică, scoțându-l la țărm. După ce și-a venit în simțiri și s-a odihnit, curteanul s-a întors la împărat și i-a povestit reaua sa întâmplare, cum a fost lovit de furtună pe mare. Împăratul, voind să-l răsplătească, l-a întrebat ce poate să-i dăruiască. Curteanul și-a adus aminte de pescar și i-a spus împăratului că mai presus de orice ar voi să i se dăruiască moșia pescarului de pe țărmul mării. Împăratul i-a împlinit îndată dorința și curteanul s-a sălășluit în casa celui mai mare binefăcător al său. Atunci pescarul a alergat deznădăjduit înaintea împăratului și i-a mărturisit plângând tot ce se întâmplase, cum izbăvise viața curteanului și cum acesta îl izgonise acum din casa lui. Auzind aceasta, împăratul s-a mâniat cumplit pe curteanul cel nemulțumitor și a poruncit să i se scrie pe frunte cu fierul înroșit cuvintele acestea: ”oaspetele nemulțumitor”.

Sfântul Nicolae Velimirovici
Citeste mai departe >>

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Pildă despre cel care și-a adunat bani pentru neputințele bătrâneții

Cufundați în neștiință, mulți oameni se ostenesc mai mult pentru a ocoli durerea și boala din vremea bătrâneții decât chinurile iadului din viața ce urmează bătrâneții și morții. Tot așa a făcut și un om necăsătorit și zgârcit   care, an după an, a adunat cu tot mai multă patimă bogății care nu-i slujeau la nimic. Când a fost întrebat de ce se ostenește atât de mult să adune prisos de bogății, ele a răspuns: ”Le adun pentru vremea bătrâneților. Bogăția aceasta mă va face sănătos și mă va hrăni când voi fi bătrân și bolnav.” Și cu adevărat, spusele sale s-au împlinit. Ajuns la bătrânețe, a venit pentru dânsul o boală grea, fără putință de vindecare. Atunci el și-a cheltuit bogățiile sale cu doctorii, ca să-l vindece, și cu slujitorii, ca să-l îngrijească și să-l hrănească. Dar curând averea s-a isprăvit, iar boala și-a urmat făgașul ei. Doctorii și slugile l-au părăsit, iar el a căzut în deznădejde. Vecinii au fost aceia care i-au adus pâine până la moartea sa, iar la urmă a fost îngropat pe cheltuiala obștii. Și iată că și-a cheltuit averea așa cum a voit. Dumnezeu i-a împlinit voia întocmai: i-a trimis boala pe care și-o dorise și pentru care își gătise o mare avere. Dacă toate avuțiile sale nu i-au putut ușura durerile în lumea aceasta, i-ar fi putut ușura durerile în lumea cealaltă? Nu au putut cu niciun chip, de vreme ce nu a luat cu sine nici credința, nici nădejdea, nici faptele de milostenie, nici rugăciunea, nici pocăința! Cineva a văzut un om plecat din lumea aceasta care acum strălucea în mare slavă în ceruri și l-a întrebat cum se învrednici-se de o astfel de slavă. Atunci omul i-a răspuns: ”În viața mea pământească am slujit unui făcător de rele care nu m-a plătit niciodată pentru munca mea. Dar am răbdat toate și i-am slujit până la sfârșit, punându-mi nădejdea în Dumnezeu”. Atunci a văzut un alt om, în și mai mare slavă, și întrebându-l și pe acela, el i-a răspuns: ”Eu am fost lepros și până la sfârșit am adus mulțumită lui Dumnezeu.” Dar nimeni nu l-a văzut în lumina Raiului pe cel care și-a adunat bani pentru neputințele bătrâneții.

Fragment din ”Proloagele de la Ohrida” -Sf. Nicolae Velimirovici.
Citeste mai departe >>

vineri, 28 septembrie 2012

Nu suntem singuri

”Întărește-te și îmbărbătează-te! să nu te sperii și nici să ai teamă, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în toate locurile unde vei merge” (Iosua 1,9)

Trecem uneori prin grele încercări și atunci ni se pare că suntem singuri, că nimeni nu ne ajută. Să ne aducem aminte însă de promisiunile Domnului - și ele sunt multe, și toate ne pot servi de sprijin și alinare, ”în toate locurile unde vei merge”, spune Domnul. Cunoscând aceste cuvinte mai putem spune oare că suntem vreodată și undeva singuri? La gândul unei asemenea prezențe constante a Celui ce se îngrijește de noi mai mult decât o mamă, care poartă de grijă copilului său, orice teamă și orice tulburare ar trebui să dispară. Orice am face, oriunde ne-am duce, pretutindeni și mereu, Domnul va fi cu noi, dacă în neputința noastră Îl vom ruga să ne dea putere din puterea Lui.

Ca stare de liniște și de bine ne dă sentimentul că noi, făpturi slabe, neputincioase, netrebnice privind către ”Începătorul credinței și săvârșitorul Iisus”, putem îndeplini tot ceea ce ne-a poruncit El să facem! Să rostim și noi ca Apostolul Pavel : ”Pe toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întărește” (Filipeni 4, 13)

(Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”)
Citeste mai departe >>

joi, 27 septembrie 2012

Unicul bine

”Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta ... și-ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Facere 12, 3)

Vai, ce mulți sunt cei ce ar vrea să primească binecuvântare de sus și care, în realitate, nu fac decât să trăiască pentru ei! Nu înțeleg că supremul, unicul, adevăratul și cel mai profund bine constă în a trăi pentru alții, a împărți cu ei tot ce au primit.

În aceasta constă adevăratul sens al vieții, singurul care ne face liberi. Numai cei binecuvântați de Dumnezeu pot fi o binecuvântare pentru alții. Vrei să primești binecuvântarea dată lui Avraam? Urmează-L pe Domnul; dă tot ce ai și vei fi izvor de apă vie. Vrei să fii o binecuvântare pentru aproapele tău? Fă din tine un pământ nou. Dacă te-ai unit cu Hristos, răstignește-te împreună cu El, sloboade rădăcini în Împărăția Sa, pentru a fi transmițător al binecuvântării Sale. Numai cei ce trăiesc în Hristos pot întinde brațul de sprijin fraților amenințați de pieire. ”Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează”, zice Domnul, Care va înălța un zid în jurul lui Avraam, pe care Își va pune pecetea Sa. Pe cel ce și-a întărit inima întru Domnul pe acela Domnul îl va lua sub sfânta Sa pază, ca să nu se mai teamă de uneltirile diavolului și de cele ale oamenilor, fiindcă pentru el ”toate i se lucrează spre bine” (Romani 8, 28).

Izvor de apă vie fiind, El ne va împlini, la timpul pe care îl va socoti nimerit, toate cele de lipsă. Ne va de credință, nădejde, răbdare, putere, ca să mergem înainte cu credință, nu ”cu vedere”.

Să ne încredințăm Domnului fără șovăire. Fiindcă, de bună seamă, El nu ne va lăsa în beznă, ci ne va lumina calea cu lumina cerească. ”Căile drepților întocmai ca lumina luminează, merg înainte și lumină răspândesc, până-n plinul zilei” (Proverbe 4,18)

(Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu)
Citeste mai departe >>

marți, 25 septembrie 2012

Fățarnicul

Când te întâlnești cu el, îți strânge între amândouă palmele sale.Îți zâmbește cu căldură și orice îi spui aprobă și te admiră. Vorbește de rău pe cei care crede că-ți sunt dușmani. Laudă pe cei pe care-i crede că-ți sunt prieteni și te proslăvește pe tine, pe deasupra tuturor. Când e vorba de vreo virtute, să de exemplu pe sine. Dacă se întâmplă să se întâlnească cu vreun preot, îi arată pravoslavnicia sa și răutatea care zace în lume. Dacă vorbește cu vreun necredincios, bârfește și pe preoți și Sfânta Biserică. Când merge la Sfânta Biserică, nu cumpără numai o lumânare, două mari, ci ia un snop de lumânărele mărunte. Le aprinde și le împarte prin toate sfeșnicele. Calcă rar de la o Sfântă Icoană la alta. Se închină larg și se roagă cu ochii închiși, șoptind cu oftaturi, dar aceasta când este lume multă în Sfânta Biserică.

Dacă-i lăptar pune apă în lapte mai multă decât alții. Dacă vinde lână, o ține în beci să se umezească, iar mițele cu țurțuri de noroi, le bagă înăuntrul valului de lână. Adeseori, când este cu vacile la pășune, îl surprinzi   îngenuncheat  printre tufe, cu mâinile împreunate pentru rugăciune, iar vacile lui au trecut pe lângă el și au intrat în iarba de coasă a vecinului, dar n-a băgat de seamă pentru că era cufundat în rugăciune. Aleargă după ele, închinându-se și blestemându-le: ”Hei!...Na!... mânca-v-ar binele.”

Într-un buzunărel de la inimă poartă întotdeauna ”Visul Maicii Domnului”. Are un buzunar, sub haină, de trei ocale. Dacă trece pe sub pomul cuiva, pune și el câteva fructe în buzunar. Niciodată nu merge acasă cu el gol.Nu dă nimănui nimic, decât vorbe dulci amestecate cu aspidă. Cu toți e prieten, dar nimeni nu e prieten cu el. Pe toți îi laudă în față și-i vorbește de rău în dos, dimpotrivă. Nu spune adevărul nici cu mâna pe Sfânta   Cruce. La înfățișare este o bogăție de virtuți, dar sufletul este un mormânt de putregai și ticăloșii.

Este o fântână frumoasă la răscruci de drumuri, cu troiță și Icoane pictate în culori vii, cu roată de scos apă, cu lanț și ciutură nouă, dar fără pic de apă.

Este ca o floare frumoasă, rumenă și bogată în petale, dar albinele nu culeg din ea nici miere, nici ceară. N-are miros, nici viață, pentru că-i făcută din hârtie colorată pe băț de sârmă fără sevă.

Este câine care mușcă pe furiș. Se gudură până lângă picior, dar când îi vine bine, te mușcă.

Este răsad de flori frumoase, între care s-a ascuns o viperă. Când te apropii să le miroși, îți sare viperă și te mușcă de moarte.

Ferește-te de omul fățarnic, ca de cea mai hidoasă fiară, dar mai ales ferește-te să nu fii și tu ca el...

(Fragment din cartea ”Rugăciuni și poezii pentru copii”)   
Citeste mai departe >>

luni, 24 septembrie 2012

Viața - dar de la Dumnezeu

”Astfel am urât viața; căci fapta săvârșită sub soare mi-a fost răutate asupră-mi„ (Ecclesiastul 2,17)

Nu există om care, de-a-lungul vieții, să nu fi cedat ispitei de a repeta aceste cuvinte ale lui Solomon, dându-și seama, poate, cât de neadevărate și ”păcătoase” sunt. Căci aici nu poate fi vorba decât de o ispită.Duhul cel rău aruncă asupra tuturor murdăriile și ticăloșiile care se întâmplă și se întâlnesc în viață, lucrarea lui concentrându-ne atenția asupra ei, pentru a ne crea o repulsie față de lume, în general, aducându-ne în situația de a ne întreba, fără să vrem: ” Merită oare să trăiești, și pentru ce? Numai pentru a ne tot învârti în această vâltoare a păcatului și ispitei și a ne adăuga plânsetul la suspinul general al unei omeniri aflate în veșnică suferință?”

Creștinul nu trebuie să urască viața. Dându-și seama cât este de imperfectă, de sumbră, iar uneori, crudă, el trebuie, totuși să o iubească ca pe supremul dar de la Dumnezeu, să înțeleagă că, dacă vrea, fiecare poate învăța din ”lecția vieții”.

Viața este ”arena” în care suntem chemați să luptăm împotriva minciunii, pentru dreptate, împotriva răului, pentru bine. Este comoara prea des și prea lesne irosită de oameni. Se cuvine să tragem folos din ea, atunci când va veni vremea să-I întoarcem Creatorului darul pe care ni l-a dat. Viața este asemenea unui pământ cultivabil supus adesea capriciilor naturii, lovit de ploi devastatoare sau de secetă, dar și mângâiat de căldura soarelui și stropit de ploi fertile. Dar, înainte de toate, este un dar de la Dumnezeu.Avem oare dreptul să-l disprețuim, să blestemăm ceea ce Dumnezeu a binecuvântat? Ca să iubim viața, nu trebuie să căutăm în ea ceea ce ar putea să ne dea, ci să ne gândim la ceea ce am putea să-i oferim noi. Vrei să-ți iubești viața? Gândește-te ce folos ai putea aduce prin ea altora. Oare n-ai găsit până acum pe nimeni care să aibă nevoie de dragostea ta, căruia să-i aduci mângâiere, susținere, să-l faci să se apropie de Domnul? Dăruindu-se unor fapte de iubire, viața noastră se va schimba, va înflori în lumina acestei iubiri. ”Încearcă, dacă poți, în fiecare zi - spunea cineva-, să scoți câte ceva din imensul munte al suferinței omenești, adăugând ceea ce ai scos pe grămăjoara de pământ a bucuriei omenești.” Nu-ți iubi viața la modul egoist, iubește-o de dragul Domnului tău, cunoscând că există un câmp de luptă pe care poți lupta pentru Hristos și împotriva păcatului. Și ține minte că numai atunci vei începe să trăiești cu adevărat, când îți vei pune viața la dispoziția Celui care ți-a dat-o.

Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”
Citeste mai departe >>

duminică, 23 septembrie 2012

Despre beție

Ce rău lucrează întru oameni beția, cât este de murdară și de stricăcioasă și câte pricini de pagubă face. Toate aceste vrând a le însemna, cei de demult, au înfățișat pe un tânăr șezând pe o bute, având într-o mână un pahar, în cealaltă niște piper, iar la cap având aripi și o coroană de frunze. În acest chip au vrut să arate cum patima beției naște înfumurare, căci iată cu adevărat bețivul are aripi la cap, când în mintea lui, îmbătat de vin, se arată mai mare, mai puternic și mai înfricoșător decât alții și la cer înălțat. Însă, asemenea frunzei, el cade în deșert, rupându-și picioarele. Amărăciune este bețivul, tuturor; și străinilor, și celor din casă, ca niște piper și fiere. Dar ce au gândit de l-au înfățișat și pe bute? Să luăm aminte la cuvintele lui Seneca, filozoful cel demult, care zice că buțile pline de vin atunci când se sparg și pier, când ceea ce zace înăuntru, înmulțind căldura, o scoate deasupra. Așa și cel plin de vin, beat de băutură, scoate afară toate cele ascunse dinlăuntru, toate tainele. Precum varsă cei împovărați cu băutură și mâncare multă, așa nici tainele în inima lor nu le pot ține, într-adevăr, toată nedesăvârșirea noastră se descoperă la beție, inima fiind înfierbântată peste măsură; toate răutățile ce au fost ascunse se scot atunci deasupra. Atunci, cei obraznici se laudă cu blestemățiile lor, iar cei fără rușine se arată slobozi și cu limba și cu mâinile, și trufia sporește întru cele spre îngâmfare, și răutatea întru cele pizmașe și toată reaua voire, toată ocara, ca drojdia se scoate din adânc. Astfel înfrumusețează âbeția pe iubitorii ei. 
Și toate acestea de le va vedea cineva în omul tânăr, oare nu se va scârbi de dânsul ca de un câine împuțit sau de un drac spurcat? Cu adevărat așa este, că de ar fi știut ziua în care unul dintre aceștia s-a născut, bucuros ar fi fost tatăl ca pe un fiul ca acesta unui mormânt împodobit să-l încredințeze. Că, de vreme ce doar durere și rușine este fiul nepedepsit pentru tatăl său, ce să mai zicem, dar, când unul ca acesta este și bețiv, pentru că lipsiți sunt toți asemenea lui și de învățătură și de toate faptele bune. Întâmplările cel de toate zilele ne arată nouă cum mulți care s-au însoțit cu beția petrec fără de cinste, schimonosiți, spurcați și împuțiți și nimăniu nu sunt de folos. Pentru aceasta, cel ce voiește a trăi în cinste sau, mai mult, dumnezeiește, și vrea să scape de toate aceste nevoi, dator este să fugă de beție ca de o ciumă purtătoare de moarte, cu atât mai mult atunci când este încă tânăr.

Fragment din cartea ”Povățuiri creștine pentru tineri” , colecția Mărgăritarele pustiei, editura Oastea Domnului
Citeste mai departe >>

marți, 18 septembrie 2012

Răul este molipsitor

”Cuvântul lor va da roade ca o cangrenă.” (II Timotei 2,17)

Rostind aceste cuvinte, Apostolul Pavel se referea la treptata și inevitabila răspândire a răului, din pricina pălăvrăgelii fără rost (”deșartele vorbiri”). Cei ce se vor lăsa ”antrenați” de ele vor fi ”împinși tot mai mult spre necredință”, spune Apostolul.

Orice rău moral acționează distructiv. Când cedăm unei patimi, ea devine un atribut al ființei noastre și nu mai suntem în stare să-i stopăm evoluția. Ne obișnuim cu mare ușurință cu răul, care fie că se strecoară pe neobservate în viața noastră, fie că ne ia în posesie treptat, asemenea unei stihii căreia nu i te poți opune. Obișnuința începe să ne roadă ”ca o cangrenă”, ajungând să ne istovească puterea, puțin câte puțin. Niciun fel de eforturi omenești, niciun fel de mijloace ”pământești” nu sunt în stare să oprească răspândirea răului.

Nu ne putem face robii răului și să rămânem nepedepsiți. Fiindcă putem transmite această robie și celor din jurul nostru, contaminându-i de bolile noastre. Din cauza noastră vor suferi și alții, iar răul va deveni nu numai cronic, ci și molipsitor.

Infecția se transmite cel mai ușor prin cuvinte, cum spune Apostolul Pavel. Răul produs de cuvinte este imperceptibil, surd, inevitabil, care poate fi comparat cu o cangrenă care roade treptat. Obiceiul de a ne deda ”deșartelor vorbiri” ne abrutizează auzul și capacitatea de a percepe realitatea, încât nu ne mai sperie monstruozitatea păcatului, care ni se strecoară în suflet pe nesimțite, ca o otravă.

Cine știe, s-ar putea ca odată, în ceasul morții, la judecata lui Hristos, un suflet care și-a aflat pierzanie din pricina acestei infecții, să ne arate pe noi ca pe unii care ne-am făcut vinovați de acest dezastru. Și va trebui să răspundem pentru toate înaintea lui Dumnezeu.

”Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalmi 140, 3)

Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”
Citeste mai departe >>

vineri, 14 septembrie 2012

Crucea și învierea noastră


”Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă învierea Ta o lăudăm și o slăvim.”

Nu există viață de om care să fie lipsită de încercări, de luptă, de suferință. Și nimeni nu poate fi sigur că acestea îl vor ocoli. Se cuvine să primim din tot sufletul încercările, nu numai să le răbdăm, ci să ne și supunem lor, ca unele care vin de la Dumnezeu, dar și să ne ”închinăm” crucii noastre, adică să ne-o purtăm cu dragoste, cu ochii și cu gândul la crucea Mântuitorului, prin care am dobândit răscumpărarea.

Când răsună în biserică troparul Sfintei Cruci, mi se pare că, închinându-ne cu smerenie înaintea ei, trebuie să ne-o asumăm întrutotul, în prezent și în viitor, cunoscând că Domnul ne-a dat-o să o purtăm. Purtându-ne crucea fără crâcnire, să nu uităm că după cruce a urmat învierea lui Hristos, suprema bucurie pe care ne-o vestește Evanghelia. Crucea ne duce la biruință, la învierea simțurilor noastre amorțite, a puterii noastre lâncezânde.

Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”.
Citeste mai departe >>

miercuri, 12 septembrie 2012

În unire cu Hristos

”Tu, Dumnezeul-vederii.” (Facere 16,13)

Suflete, care ai fost răscumpărat cu scump-sângele lui Hristos, gândește-te mereu că Mântuitorul a suferit și a murit pe cruce pentru păcatele tale, că sfântul Său sânge s-a vărsat pentru tine, pentru ca să te dezlege din legăturile păcatului și să te izbăvească din robia cărnii. Să nu încetezi nici măcar o singură zi a te ruga în ”cămara” ta, nu neglija cititul cuvântului lui Dumnezeu. Sufletul tău nu poate trăi fără această hrană, așa cum trupul nu se poate lipsi de mâncare.

”Stăruiți în rugăciune, priveghind în ea cu mulțumire” (Coloseni 3,16).Trăiește într-o permanentă unire cu Hristos, Mântuitorul și Domnul tău. Toate cugetele și stăruințele tale îndreaptă-le în așa fel încât nici cea mai mică umbră să nu apară, nici măcar pentru o clipă, pe chipul lui Hristos în tine. Dacă această unire s-a întrerupt în urma vreunui păcat, trebuie să o restabilești fără zăbavă, recunoscându-ți cu sinceritate păcatul, căindu-te cu inimă curată. ”Credincios este Dumnezeu prin care ați fost chemați la împărățirea cu Fiul Său, Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Corinteni 1,9). Ține minte că Hristos te vede mereu și în același timp îți înțelege orice mișcare a sufletului tău. El stă mereu de veghe pe drumul pe care te îndrepți spre El. De aceea lasă-te pe seama Lui în toate, renunță la tot ce nu este în acord cu învățătura Lui. ”Cuvintele Tale mi le-am ascuns în inimă, ca nu cumva să păcătuiesc față de Tine” (Psalmi 118, 11).

Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”
Citeste mai departe >>

joi, 16 august 2012

Avem neapărată nevoie să deosebim duhurile

Suntem înconjurați de primejdii, suntem înconjurați de ispite și de sminteli! Din toate părțile ne lovesc auzul strigătele și chemările lingușitor-înșelătoare ale vrăjmașilor mântuirii noastre.

Filosofarea deșartă spune: ” Veniți la mine, eu am lumina!” Însă ea nu are lumina, ci numai o nălucă de lumină, și cei care o ascultă numesc lumina întuneric, iar întunericul - lumină.

Lumea cheamă: ”Veniți la mine, eu vă voi da pacea!”. Însă nici ea nu are pacea, ci o nălucă de pace, și cei atrași de ea, cunoscând cu întârziere că mincinoase sunt făgăduințele ei, spun cu dojană: ”Pace, pace - dar unde este pacea asta?”.

Stăpânitorul acestei lumi făgăduiește lărgime și viață, putere și îndestulare. Însă el n-are nici putere, nici libertate, nici îndestulare, ci numai o nălucă a lor, și cei amăgiți de el doar își închipuie că trăiesc liberi și îndestulați, iar de fapt robi mai mult morți decât vii, pe care îi chinuie lipsurile de tot felul.

Să ne silim, așadar, a dobândi deprinderea deosebirii tuturor acestora duhuri vrăjmașe mântuirii noastre, să încetăm a ne lăsa atrași de ceea ce este doar cu numele lumină, pace și putere, însă de fapt nu este nici lumină, nici pace și nici putere, și să năzuim către Cel ce este calea, adevărul și viața, dreptatea, sfințirea și izbăvirea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul
Citeste mai departe >>

Rugăciune




Noi ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Rugămu-ne'ndurărilor,
Luceafărului mărilor.

Ascultă-a nostre plângeri,
Regină peste îngeri;

Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară,
Marie!


Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie.
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire.


Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea fecioară,
Marie!


de Mihai Eminescu
Citeste mai departe >>

vineri, 10 august 2012

Să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri

”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23,24)

Cu aceste cuvinte se ruga Hristos pe cruce pentru vrăjmașii Săi. O rugăciune care ar trebui să ne stea fiecăruia drept exemplu. Se cuvine să arătăm compătimire față de toți și față de fiecare, să ne bucurăm cu cei ce se bucură , să plângem cu cei ce plâng. Să fim înțelegători față de suferințele oamenilor și să le iertăm slăbiciunile; să ne punem în locul fiecăruia, chiar și în locul celui ce ne defăimează; să nu judecăm pe nimeni, să sperăm în îndreptarea și mântuirea tuturor oamenilor. Să ne purtăm față de toți oamenii cu blândețe și dragoste, să nu disprețuim pe nimeni, fiindcă Hristos n-a disprețuit pe nimeni, nu i-a respins nici pe cei mai învederați păcătoși. Să nu lăsăm duhul răutății să ne pătrundă în inimă nici măcar o clipă, iar dacă, din neputință, nu suntem în stare să iertăm, să ne rugăm pentru cei ce ne-au obidit. Prin rugăciune, stânca obidei se va prăbuși, ne vom recăpăta liniștea și bucuria, iar cel pentru care ne-am rugat ne va deveni scump și apropiat.

Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”.
Citeste mai departe >>

joi, 9 august 2012

Eu cine sunt?

”Așadar, să nu ne mai judecăm  unii pe alții, ci mai degrabă judecai aceasta: să nu pui în calea fratelui piatră de alunecare sau de poticnire.” (Romani 14,13)

În loc să căutăm mereu greșeli și lipsuri la apropiații noștri, găsindu-ne chiar o plăcere din a le judeca faptele și intențiile, mai bine ar fi să ne gândim ce facem noi înșine și să ne străduim să evităm tot ceea ce ar putea deveni o ispită pentru frații noștri. Tratăm cu mare superficialitate propriile noastre cusururi, uitând că prin comportamentul nostru nechibzuit nu numai că îi ducem în ispită pe frații noștri mai mici, ci greșim împotriva legii căreia suntem chemați să slujim, atunci când nu îndeplinim în fapt acele reguli pe care căutăm să le impunem.

Suntem neobosiți atunci când ne osândim aproapele, dar foarte binevoitori față de noi înșine. Să ne întoarcem privirea spre noi înșine. Să ne întoarcem privirea spre noi, să ne judecăm fără milă și atunci ”Vom fi feriți de orice rău” (I Tesaloniceni 5,22). Astfel, fără vorbe mari, dar prin propriul nostru exemplu, am putea să-i aducem la Domnul pe frații noștri căzuți. Atunci viața noastră va fi ca o predică vie, mai de folos aproapelui decât o dojană sau o povață.

Recunoscându-ne viciile și scăderile, ”îi vom socoti pe alții mai de cinste decât pe noi înșine” (cf. Filipeni 2,3) și ni se va da harul făgăduit de Dumnezeu: ” Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriți le dă har” (Iacov 4,6)

Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”
Citeste mai departe >>

miercuri, 8 august 2012

Dulceața și veninul cuvântului

”Limba mic mădular este, dar cu lucruri mari se fălește.” (Iacov 3,5)

Într-adevăr, cât de bine poate face un singur cuvânt spus la vreme, cu tâlc, pornit din inimă, rodul unui simțământ pozitiv, sau al unei idei superioare! Pe de altă parte, cât rău inimaginabil poate face un cuvânt spus la răutate, usturător, o veritabilă otravă împroșcată asupra aproapelui! Câtă atenție trebuie să acordăm acestui ”mic mădular”, al cărui rost este să binecuvânteze, să răspândească binele, să se împotrivească răului, oricând și oriunde poate. Majoritatea oamenilor privesc cu prea multă ușurință cuvântul care le iese din gură. De foarte multe ori, din dorința de a face impresie în societate, sunt gata să denatureze adevărul și să spună lucruri care pot face cel mai mare rău. Și fiindcă efectul unor asemenea cuvinte nu mai poate fi oprit și care, de cele mai multe ori, se dovedește a fi mai mare decât s-ar fi putut bănui, vorbele se răspândesc tot mai repede, spusele inițiale sunt exagerate pe parcurs și, înainte de a ne da seama, ele ajung să aplice etichete diferitelor persoane, care, de cele mai multe ori, nu corespund realității.

Să ne străduim să ținem minte, să repetăm și să avem mereu în inimă cuvintele psalmistului: ”Doamne, pune pază gurii mele!”, și în același timp să rostim: ”Doamne, fă să nu ezităm a ne pronunța întru apărarea adevărului, sau pentru alinarea și îmbărbătarea unui om aflat în suferință, căruia deseori un singur cuvânt îi poate da căldură și putere într-un moment de amărăciune. Să nu-l lipsim pe aproapele nostru de acest ajutor, dintr-o falsă pudoare, dintr-o timiditate nelalocul ei. Iar cuvântul să ne fie întotdeauna plăcut, să știm ce să spunem și cum să răspundem fiecăruia (cf Coloseni 4,6)

Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu.
Citeste mai departe >>