”Și-a căzut ploaia și-au venit puhoaiele, și-au suflat vânturile și-au izbit casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. ” (Matei 7,25)
Odată, într-o minunată dimineață de primăvară, două păsărele căutau loc unde să-și așeze cuiburile. Una dintre ele și-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaș, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele. Dintr-o dată însă, în toiul nopții s-a iscat o furtună, pârâul s-a prefăcut într-un torent furios, apele și-au ieșit din matcă, au inundat împrejurimile până hăt, departe, spulberând totul în cale. Copacul a fost smuls din rădăcini, cuibul distrus, din culcușul cald al sărmanei păsări n-a mai rămas nimic.Și-l făcuse prea aproape de pământ, contând doar pe zilele însorite și pe nopțile calme, cu cer înstelat.
Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălțime greu de atins, făcându-și cuib într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă. Curând acolo avea să se înfiripe o nouă viață, cuibul umplându-se de puișori. furtuna a bântuit pe undeva, jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar dimineața când soarele a strălucit din nou, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat și neamenințat de nicio primejdie.
Noi, unde ne-am făcut cuib? Ce gânduri și simțăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinței, gata să țină piept tuturor încercărilor și ispitelor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbușiri catastrofale? ”O altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3,11)
Fragment din cartea ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu