”Dacă tinerii vor să-și afirme elanul lor de înaintare spre tot mai mari înălțimi spirituale, atunci trebuie să revină la credința în Dumnezeu Cel în Treime și la Fiul Lui care s-a făcut om în negrăita iubire a Tatălui față de oameni, pe care i-a creat să aibă și alți interlocutori și față de care să-și arate la fel iubirea pe care o avea față de Fiul Său, Fiu Care nu numai că s-a făcut om arătând marea iubire a lui Dumnezeu față de oameni, ci și a mers cu iubirea Lui până la jerfa de pe Cruce ca să învingă moartea. Căci El n-a murit pentru păcatele Sale (pentru că s-a născut din Fecioară și pentru că e persoană Dumnezeiască care a luat fire omenească), ci a murit pentru păcatele noastre și de aceea a putut învinge moartea.
Și Fiul lui Dumnezeu ni s-a făcut modelul cel mai înalt al binelui, model pe care-l urmăm și niciodată nu ajungem să-l realizăm și noi, pentru că este infinit. Hristos reprezintă nivelul infinit al înaintării noastre, al înălțării noastre.
Toate ispitele care se adresează tinerilor de către diferite filozofii și sisteme, nu-i duc dincolo de lumea aceasta, nu-i duc dincolo de așa-zis ”adânc” al ființei lor, care-i de fapt tot din lumea aceasta și noi vedem cât de imperfectă este lumea aceasta. Ea nu poate fi ultima realitate, trebuie să fie Cineva dincolo de lume. Lumea aceasta este făcută de Dumnezeu, ca un mijloc de a-și arăta oamenii dragostea între ei, bunătatea între ei, binefacerea între ei, dar vedem că nu putem rămâne la ea, că prin ea trebuie să vedem pe Cineva care-I mai presus de ea, care nu e din nimicul din care este ea și este eternitate și este persoană sau comuniune personală, nesfârșită.
Zilele trecute m-am gândit să scriu ceva despre proorocirea lui Hristos în Vechiul Testament. Nu știu dacă mai am putere să o fac, dar m-am gândit că o bază pentru aceasta este faptul că, chiar în Vechiul Testament, Dumnezeu este atât de personal, atât de interesat de persoane, că numai o persoană se poate interesa de persoane. Lucrurile nu se interesează de persoane, persoanele nu se interesează de lucruri, persoana se interesează de persoane.
Dacă știu că e cineva care ține la mine, asta îmi dă o mare bucurie; în rest, pot să am toate lucrurile că degeaba le am; numai atenția unei persoane îmi dă o mare bucurie. Aspirația infinită a omului presupune că trebuie să fie o Persoană care nu-mi dă atât cât îmi poate da o persoană omenească, ci-mi dă o mare atenție și o iubire nesfârșită. Trebuie să fie, de aceea, chiar în ea o iubire, deci nu poate fi o singură persoană. Trebuie să fie o persoană care iubește o altă persoană din veci și care să se unească în iubirea lor cu o a treia persoană.
Numai în trei este iubirea desăvârșită; numai când doi se unesc în dragoste față de al treilea sau când are fiecare pe al treilea, ca împreună participant la iubirea lui față de celălalt, numai astfel în trei, iubirea este deplină. De aici și familia, de aici și gramatica eu, tu, el; doi inși nu se pot închide în ei, doi inși sunt deschiși cu al treilea. Avem aici modelul lui Dumnezeu.
Creștinismul este religia iubirii nesfârșite, creștinismul este cel care ne dăruiește pe Fiul lui Dumnezeu însuși ca model de om, pe care nu-l putem ajunge niciodată. Ce ne poate da alte concepții? Toate filozofiile care se rduc la o esență supusă unor legi nu explică nimic. De unde sunt aceste legi? Sunt minunate legile din natură, sunt minunate legile trupului omenesc, dar cine a dat aceste legi? Trebuie să fie (mai presus de aceste legi) o iubire de toate, trebuie să fie o libertate față de legi, o libertate în iubire. Numai un Dumnezeu al iubirii și al libertății poate explica, poate da un sens al armoniei tuturor legilor care sunt în toate, dependenței în care se află toate. Astfel nu se poate explica, nu s-ar putea explica lumea aceasta și existența mea. dacă ar fi doar viața aceasta, dacă ar fi doar rânduri de oameni care se nasc și mor definitiv, totul ar fi fără rost. Nici o filozofie nu are sens, nu are nici un rost, nu dă nici o logică existenței. e minunată cercetarea armoniei organizării lucrurilor, dar se pune întrebarea: cine le-a făcut pe acestea? Acestea nu pot fi de la ele. Deci știința presupune pe Dumnezeu, nu e contrară lui Dumnezeu. Nici Dumnezeu nu este contrar științei care cercetează lucrurile pe care ni le-a dat Tatăl. Acestea nu pot fi decât împreună.
Așa că eu vă îndemn și îndemn pe toți tinerii: dacă vor să înainteze la nesfârșit în ceea ce reprezintă omul ca ideal, dacă vor să înainteze cu încredere în rostul existenței, dacă vor să admire activitatea științei și descoperirile, atunci trebuie să presupună pe un autor al ei, care este mai presus de ea, un autor al iubirii, un autor din veci al iubirii, un autor care nu e dintr-o lege. Căci până unde ar merge atunci cu legile? Până unde ar merge? Și totuși nu s-ar explica nimic. Trebuie să mergem la acest Dumnezeu care este El însuși fără de început. Dumnezeul iubirii neîncepute. Iubirea neîncepută nu poate fi decât iubirea între trei Persoane veșnice. (...)
Se vorbește de New Age, care ar fi ceva care le unește pe toate, toate religiile, toate credințele, toate filozofiile; dar asta înseamnă să relativizezi toate, să faci lumea aceasta egală cu dumnezeu. Nu se poate! Atunci reduci pe dumnezeu la lume; nu se poate să-L reducem la lume, oricât am interpreta-o , oricâte pretenții s-ar afirma, de înaintare în ea. Până unde înaintezi? Înaintezi până la moarte și ai terminat și vine altul și înaintează până la moarte și a terminat. Moartea nu poate fi învinsă, decât dacă e cineva dincolo de lume, care nu e din nimic, care e din veci, care e liber, care e iubitor.
(Fragment din cartea ”Pagini de pateric românesc” - George Căbaș)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu