”Îl chema Cristian... Ce nume frumos și creștinesc, dar în ce stare sufletească nenorocită ajunsese. Nu era căsătorit, fusese abia logodit când fusese arestat. Avea numai pe mama lui bătrână de care era despărțit de al șaselea an acum. Avea o pregătire superioară și ocupase un post important la Ministerul Comerțului. Arestarea lui venise pe neașteptate tocmai când făcea cele mai frumoase planuri de viață.Am pornit de la exemplul soarelui care există și care, deși este undeva la o depărtare de mii de ani lumină de pământul nostru, totuși controlează și determină în totul nu numai viața întregului nostru Sistem Solar, ci și viața fiecărei planete dintre sateliții săi în parte. Iar pe această planetă, viața oricărei ființe, oricât de mare sau de mică ar fi ea.
-Iată o câmpie întinsă, cu mii de lanuri de grâu, de porumb, de fire de iarbă ori de frunze de arbori, toate cresc în lumina binefăcătoare a soarelui. Privește-le dimineața când primele lui raze se ivesc cum se uită toate înspre el, care vine să-i aducă fiecăruia și fiecăreia în parte bucuria luminii și a căldurii lui..., cum ar veni mama de undeva și fiecare copilaș al ei îi iese în cale întinzându-i obrăjorul pentru un sărut și mânuța pentru un dar. Iar mama le dă fiecăruia. În inima mamei și în coșul ei fiecare copilaș în parte știe că el însuși are un loc iubitor și un dar fericit. Între fiecare copilaș și mama tuturor există o relație deosebită și personală.
Tot așa între fiecare frunză, între fiecare iarbă și soare există o relație deosebită și, cum s-ar zice, personală. Pentru că fiecare își primește pe stropul său de rouă, firicelul lui de rază, de acolo din Centrul Acela de Foc, care este la o distanță de mii de ani lumină, dar care este totuși aci lângă el, ocupându-se chiar de el, de fiecare firicel de iarbă sau firicel de ființă.
Nu ziceam și noi oare când eram copii și ieșeam zgribuliți la soare și somnoroși pe prispa casei ori pe pragul porții: -Soarele meu; dă-te la o parte din soarele meu!
Soarele meu zicem și acum când ieșim puțintel colea lângă peretele barăcii (n.n. - este vorba de baraca din Lagărul Ghencea București unde Traian Dorz se afla întemnițat în anul 1953) și când ne lăsa gardianul să ne încălzim la puțin soare ceva mai călduț afară! Zicem soarele meu, căci știm că de acolo o rază de lumină și o undă de căldură îmi vine din acel soare numai mie. Acel imens focar de lumină și căldură are această grijă personală de mine și are această legătură personală cu mine. Și așa cu fiecare.
Acum înțelegi cum poate fi Dumnezeu undeva în spațiul Imens și Infinit și totuși ne poate cunoaște, ne poate iubi și ne poate controla îndeaproape și personal pe fiecare dintre noi? Și precum soarele, care este izvorul vieții pentru toate cele sănătoase, tot așa el este izvorul morții pentru cele bolnave.
Noi zicem că soarele este izvorul luminii și vieții, dar adevărul mai adânc este că el este numai mijlocul văzut, oglinda văzută prin care Dumnezeu, Adevăratul Izvor de Lumină și Căldură, ni le reflectă acestea nouă tuturor. Soarele acesta văzut este și el numai materie, deci nu poate avea din sine însuși aceste daruri vii și nesfârșite pe care le are numai Dumnezeu. În Sfânta Scriptură scrie că Lumina a fost creată în Ziua Întâi, dar Soarele, Luna și Stele au fost create în Ziua a Patra. Au fost deci seri și dimineți cu flux și reflex de lumină care nu venea de la soarele acesta care nici nu era atunci, ci direct de la Dumnezeu, de la Fața Lui, de la Inima Lui...
Dumnezeul Veșnic ne dă nouă această lumină și căldură materială prin acest soare material. Dar noi nu suntem numai materie, ci suntem în primul rând spirit. Ei, bine, tot așa există lumină și căldură spirituală care ne vin și ele tot de la aceeași Sursă Care este Dumnezeu. Și Soarele Spiritual prin Care ne vin aceste daruri spirituale este HRISTOS. Prin El ne primim viața, apoi tot prin El, lumina și căldura prin care ni se întreține această viață în ambele sensuri, atât material cât și spiritual. Viața aceasta a noastră este numai aparent despărțită în cele două existențe ale noastre, cea temporară și cea eternă, căci în realitate ele se continuă cu pragul scurt și neimportant dintre ele care este moartea. De felul cum ne petrecem existența asta depinde continuarea celeilalte: în întuneric sau în lumină, adică în păcat sau în curăție, în fericire sau în nefericire.
Soarele strălucește, consumându-se, pentru toți, dar dacă cineva se ascunde de fața lui, pentru acela el strălucește în zadar. Hristos, Mântuitorul lumii, Și-a dat Viața și Își împarte darurile Sale mântuitoare pentru toți. Dar dacă cineva, voit se îndepărtează de El, trăind în păcat, pentru acela toată Jerfa Lui s-a consumat în zadar. Și aici este toată lupta și toată osteneala noastră a acelora care am venit la Soare și ne bucurăm de binefacerile luminii și căldurii Lui, spre a-i chema pe semenii noștri care zac în întunericul și în gheața necunoașterii lui Hristos, să vină și ei la Hristos spre a avea viață...
Pentru un orb care zace într-un întuneric veșnic soarele este ca inexistent. Tot așa, pentru un suflet necredincios care zace în păcat, Hristos este ca și inexistent. Ier dacă starea primului orb este nefericită, cât de nefericită trebuie să fie starea celui de-al doilea!”
Fragment din cartea ”Hristos Mărturia mea”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu