”Despre ce ne vorbește Duminica fiului risipitor! Vorbește despre tihna și îndestularea din casa Tatălui Ceresc, și despre smintita noastră avântare de ssub ocrotirea părintească spre o libertate neînfrânată, și despre îmbelșugarea moștenirii ce ne-a fost dată în ciuda nesupunerii noastre, și despre nechibzuita ei cheltuire pe toate nimicurile, și despre sărăcia cea mai de pe urmă la care am ajuns viețuind așa. Dar mai vorbește și despre faptul că atunci când cineva se trezește și, venindu-și în fire, cugetă și hotărăște să se întoarcă la Tatăl Cel Multmilostiv, îndată ce se întoarce este primit cu dragoste și repus în starea dintâi. Și cine nu va afla aici învățătură de folos? Dacă petreci în casa părintească, nu te arunca la libertate! Dacă ai fugit și risipești moștenirea, oprește-te cât mai degrabă! Dacă ai cheltuit totul și ai sărăcit, hotărăște-te cât mai degrabă să te întorci, și întoarce-te! Acolo te așteaptă toată îngăduința, dragostea și îndestularea de mai înainte. Ultimul pas este cel mai trebuincios, însă nu trebuie să te răsfeți prea mult în nădejdea Lui. Totul este spus pe scurt și limpede. Vino-ți în fire, scoală-te și grăbește către Tatăl. Brațele Lui sunt deschise și gata să te primească.” (Fragment din cartea ”Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” -Sf. Teofan Zăvorâtul).
”O, în câte chipuri și feluri risipesc și azi oamenii averea sufletească ce o au de la Tatăl Ceresc! Iată pe bețivul cum își cheltuiește sănătatea, mintea și sufletul. iată pe desfrânatul cum își prăpădește sănătatea sufletească și trupească. Iată pe zgârcitul cum își îngroapă averea ce o are de la Tatăl Ceresc, în loc să ajute pe alții. Iată pe omul cel învățat și cu minte cum își folosește mintea și învățătura pentru a înșela pe aproapele...
Sunt multe căi și feluri pentru a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl Ceresc și toate duc acolo unde a ajuns fiul cel pierdut - la ticăloșie trupească și sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci, flămând și zdrențăros. Aceasta este și azi însușirea păcatului. Când apuci pe calea cea rea a păcatului, alergi mai departe în galop. Te duci pe ea ca pe gheață. te duci până când, pe urmă, păcatul și patimile cele rele te fac slugă diavolului și te îndobitocesc cu totul. Haina sufletului ți se rupe zi de zi, până ce pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit și zdrențuit de patimi rele. În această stare ajunsese fiul din evanghelie. Ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpastiei. Un pas poate îi mai trebuia și ar fi fost pierdut.
Mulți și dintre oamenii de azi ajung la acest hotar de pierzare, însă cei mai mulți nu se opresc în loc, nu se întorc înapoi, ci merg înainte, mor în ticăloșie trupească și sufletească. Sărmanii! Aceștia nu se mai întorc niciodată ”acasă”, la mântuire, și la Tatăl Care-i așteaptă.
Fiul din evanghelie n-a făcut așa. El s-a oprit în loc înainte de pierzare; s-a oprit înainte de a cădea în prăpastia pierzării trupești și sufletești. Minunată este oprirea lui și plină de învățătură!
Pe fiul cel pierdut l-a oprit în loc suferința, lipsa, necazul. Suferința i-a deschis ochii să vadă starea grozavă și fioroasă în care a ajuns. Suferința l-a făcut să-și simtă pierzarea. Răul și lipsa au trezit în el dorul după casa tatălui său. Suferința a stors lacrimi din ochii lui și l-a făcut să ia hotărârea: ”Scula-mă-voi și mă voi duce la casa tatălui meu!”
Să înțelegem și noi că suferințele și necazurile vin din îndepărtarea de Dumnezeu, ca o solie; ca o chemare să ne oprim în loc, să ne întoarcem din căile pierzării. Câți însă ascultă această chemare?
Fiul pierdut a plâns, a plâns cu amar, văzându-se unde a ajuns. Plângând, a strigat: Scula-mă-voi ș mă voi duce înapoi, la casa tatălui meu! Aceste lacrimi ale fiului pierdut ne trebuie și nouă, pentru ca Tatăl Ceresc să ne ierte și să ne primească iarași în dragostea Lui.
Dar pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui și hotărârea lui de a se întoarce acasă, ci l-au mântuit dragostea și iertarea tatălui. El n-avea nici un merit și nici un drept să mai fie primit acasă. El n-avea nici măcar dreptul de slugă; el pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat, ba, încă mai mult decât atât, l-a primit cu îmbrățișare fierbinte și ospăț de bucurie a făcut pentru cel care ”mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
O, ce veste scumpă și dulce ne aduce această pildă! Tatăl Ceresc stă gata să ne ierte și pe noi și să ne primească oricât de păcătoși am fi. Oricât de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricât de departe ai fi pe calea pierzării, află că Tatăl Ceresc întreabă de tine, te dorește, și te așteaptă cu brațele deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut este icoana dragostei Tatălui Ceresc.
Un păcătos s-a întors la Domnul și, uitați-vă, ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul se deschide, îngerii cântă și Tatăl aleargă în calea lui. Cerul și pământul împreună se bucură și se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, un ticalos care se întoarce la Dumnezeu. Când se întoarce omul păcătos din calea răutăților, Se bucură Tatăl Ceresc. ” Se bucură și îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăiește” (Luca 15, 10)” - Părintele Iosif TRIFA.
(Fragment din cartea ”Tâlcuirea Evangheliilor”, Pr. Iosif Trifa)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu