Singuratatea omului

Singuratatea omului

Este lucru infricosator sentimentul singuratatii. Despartirea este un adevarat martiriu. De aceea oamenii traiesc viata de comuniune, ori in casatorie, ori in manastire, de aceea si Dumnezeu nu l-a facut pe om singur. L-a facut in doi, cu putinta ca acestia sa creeze si sa nasca multi altii. Nici in Rai nu a fost buna singuratea. A zis chiar Domnul ca nu este bine sa fie omul singur (Facerea 2, 18). Oamenii evita singuratatea. De aceea cauta companie, sau prietenie, sau insotire cu altii. Mai ales omul pacatos nu poate ramane multa vreme singur cu sine insusi, caci nu-i place de sinele sau cum este, plin de pacat si de patima, lipsit de virtute. Cand ramane singur se vede pe sine ca in oglinda, isi vede sufletul gol, inima sa goala si se ingrozeste, se teme, cade in melancolie, se intristeaza, plange, se chinuieste. Pacatosul, cel egoist, cel care se ingrijeste numai pe sine, traieste numai pentru sinele sau, ramane tot singur de aici, de pe pamant. Il indeparteaza pe celalalt, pe aproapele lui, precum zicea Sartre, ca "celalalt este iadul meu". Cat de groaznica este aceasta singuratate aici, pe pamant, o stiu mai bine decat toti cei necasatoriti, cei singuri, cei fara de familie. Intelegem deci ce inseamna sa fim si sa simtim vesnica singuratate, fara niciun om viu, fara niciun chip prea iubit, fara caldura, fara mangaiere, fara dragoste. Putem sa ne inchipuim o viata vesnica fara dragoste? Ani nesfarsiti, reci, ani in singuratate, fara un "ce mai faci?", fara compasiune, fara bunatate, fara oameni care sa te inteleaga. Vai si amar celor ce se vor gasi departati si despartiti, fara dragoste, in iad! Vai de acela, zice Traditia ortodoxa, singuratatea lui va fi de nesuportat! Vai si noua de vom ajunge osanditi vesnic in iad, in vesnica singuratate! Vai de noi, pazeste-ne, Doamne, sa nu ajungem in vesnica deznadajduita singuratate!

Arhim. SPIRIDONOS LOGOTHETIS